Ce sînt crimele de ură și ce prevede legislația R. Moldova

Crimele motivate de ură sunt infracţiuni penale care sunt comise având drept motiv o prejudecată. Aceasta în- seamnă că orice infracţiune îndreptată împotriva vieţii, integrităţii corporale sau proprietăţii unei persoane va fi considerată o crimă motivată de ură atunci când acea persoană are, sau se presupune că ar avea, o însuşire care reprezintă un temei interzis pentru discriminare, cum ar fi: naţionalitatea, etnia, limba, religia, orientarea sexuală sau un alt temei similar. Legislaţia care tratează crimele motivate de ură ca pe o categorie distinctă de infracţiuni penale numeşte aceste temeiuri „caracteristici protejate”. Deosebirea dintre crimele motivate de ură şi comportamentul discriminatoriu este dictată exclusiv de faptul dacă acel comportament al făptaşului poartă sau nu un caracter penal şi dacă acţiunea respectivă încalcă prevederile dreptului penal. Un compor- tament general discriminatoriu va cădea, de fiecare dată, în majoritatea jurisdicţiilor, sub incidenţa legislaţiei civile, iar în altele, atât sub incidenţa legislaţiei civile cât şi a celei administrative, însă crimele motivate de ură sunt prevăzute exclusiv de legislaţia şi procedura penală. Mulţi experţi jurişti mai sugerează o deosebire, şi anume între crimele motivate de ură şi discursurile instigatoare la ură. În linii generale, libertatea exprimării prevede că un discurs instigator la ură nu comportă caracter penal atât timp cât nu conţine elemente interzise, precum incitarea la violenţă sau alte acţiuni similare care constituie infracţiuni penale. Astfel, în funcţie de conţinutul şi consecinţele care pot apărea, discursul instigator la ură poate cădea fie sub incidenţa legislaţiei penale, în special acolo unde există şi alte infracţiuni penale comise împotriva unei persoane sau a unui grup în temeiul unei „caracteristici protejate” şi tratate drept crime motivate de ură, fie sub incidenţa procedurii civile, pentru depăşirea limitelor libertăţii de exprimare. Discursul instigator la ură va fi calificat ca şi crimă motivată de ură doar în cazul în care făptaşul a instigat la violenţă sau la alte acţiuni similare şi a acţionat în conformitate cu instigarea sa de a comite infracţiuni penale.

Dreptul internaţional în domeniul drepturilor omului obligă Statele să asigure protecţie în jurisdicţiile lor naţionale împotriva tuturor formelor de crime de ură. Asemenea prevederi pot fi găsite în tratate şi convenţii generale internaţionale care conţin dispoziţii ce interzic discriminarea, cum ar fi PIDCP şi CEDR. Tratatul din urmă solitică ca toate „actele de violenţă sau provocare la astfel de acte, îndreptate împotriva oricărei rase sau oricărui grup de persoane de o altă culoare sau de o altă origine etnică” să se considere delicte pedepsite prin lege. Biroul Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului din cadrul ONU a mers şi mai departe, recomandând, prin intermediul Recomandării Generale nr.30 cu privire la CEDR, introducerea unei prevederi în legislaţia penală, conform căreia „comiterea unei infracţiuni cu motiv sau cu scop rasist [să] constituie o circumstanţă agravantă care să permită aplicarea unei pedepse mai severe”. Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie a adoptat şi el această abordare în decizia sa în cauza Kunarac et al., în care curtea a considerat discriminarea etnică şi de gen ca fiind circumstanţe agravante la stabilirea sentinţei pentru principalii acuzaţi.

CERI de asemenea a îndemnat Statele Membre să adopte măsuri prin care legile naţionale, inclusiv cele pe- nale, „să combată în mod specific şi expres rasismul, xenfobia, antisemitismul şi intoleranţa, şi să prevadă, printre altele [...] că actele rasiste şi xenofobe sunt pedepsite cu severitate, prin metode cum ar fi: definirea drept delicte specifice a delictelor comune cu un caracter rasist sau xenofob [şi] luarea în considerare în mod special a motivaţiilor rasiste şi xenofobe ale infractorului”. În acelaşi timp, CERI a recomandat Statelor Membre să atribuie caracter penal diverselor forme de discursuri de ură, iar în cazul tuturor infracţiunilor care nu implică discursuri de ură, crearea grupurilor rasiste sau genocid, motivaţiile rasiste să constituie o circumstanţă agravantă.

Interpretând Articolele 2 şi 3 ale CEDO, CtEDO plasează asupra Statelor Membre sarcina de a investiga acuzaţiile de motivaţii discriminatorii. Obligaţia de a investiga decesele suspicioase trebuie îndeplinită fără discriminare, aşa cum o cere Articolul 14 al CEDO. Îndeplinirea obligaţiilor pozitive ale Statului în conformitate cu Articolele 2 şi 3 ale CEDO presupune ca sistemul de drept naţional să demonstreze capacitatea de a aplica legea penală asupra acelor persoane care au privat o altă persoană de viaţă în mod ilegal, indiferent de originea rasială sau etnică a victimei. Acest fapt presupune de asemenea cerinţa ca în cazurile unde există suspiciuni că atitudinile rasiale au putut determina un act violent, investigaţia oficială trebuie să se efectueze eficace şi imparţial, totodată ţinând cont de necesitatea de a reafirma în permanenţă condamnarea de către societate a rasismului şi a urii etnice şi de a menţine încrederea minorităţilor în capacitatea autorităţilor de a le proteja de pericolul violenţei rasiale. Atunci când se investighează anumite incidente violente şi, în mod special, decese cauzate de agenţii Statului, autorităţile statale trebuie să întreprindă toate măsurile rezonabile pentru a demasca orice motivaţie rasistă şi pentru a stabili dacă ura etnică a jucat vreun rol în acele evenimente. În special, orice dovadă a abuzului verbal rasist admis de agenţii organelor de drept în timpul unei operaţiuni cu utilizarea forţei împotriva reprezentanţilor unei minorităţi etnice sau ale altor minorităţi este extrem de relevantă şi trebuie investigată cu grijă pentru a descoperi orice motivaţii rasiste posibile.

În cauza Nachova şi alţii c. Bulgariei, s-a stabilit faptul că uciderea a doi militari în termen de origine romă după ce aceştia dezertaseră a necesitat o investigaţie corespunzătoare a acuzaţiilor precum că decizia de a trage în ei avusese la bază o motivaţie rasistă. Cu toate că CtEDO în cele din urmă a conchis că nu s-a demonstrat faptul că atitudinile rasiste ar fi jucat într-adevăr vreun rol în decizia de a deschide focul, eşecul autorităţilor de a investiga acuzaţiile privind abuzurile verbale de natură rasistă în vederea depistări oricăror motivaţii rasiste în aplicarea forţei asupra reprezentanţilor unei minorităţi etnice sau de alt gen a fost „extrem de relevant pentru întrebarea dacă a avut loc sau nu un act violent ilegal şi motivat de ură”. În asemenea circumstanţe, „autorităţile trebuie să utilizeze toate mijloacele disponibile pentru a combate rasismul şi violenţa rasială, astfel fortificând viziunea democraţiei despre o societate în care diversitatea nu este percepută ca un pericol, ci ca o sursă de îmbogăţire a ei”. În cauza Ognyanova şi Choban c. Bulgariei un suspect de origine romă a căzut dintr-o fereastră situată la etajul trei al unei secţii de poliţie în timp ce purta cătuşe. Multiple traume au mai fost găsite pe corpul acestuia. Investigaţia care a urmat a conchis că suspectul sărise prin geam din propria voinţă, o constatare pe care CtEDO a găsit-o improbabilă. În acelaşi timp, nu au existat indicii concrete în acest dosar care să arate că atitudinile rasiste ar fi influenţat acele evenimente, în pofida documentaţiei voluminoa- se privind existenţa atitudinilor ostile şi bazate pe prejudecăţi din partea agenţilor de poliţie faţă de romi; nu au existat semne că acestea ar fi jucat vreun rol în acel caz anume şi nici reclamanţii nu au semnalat existenţa acestora. În cauza Angelova şi Iliev c. Bulgariei CtEDO a subliniat în mod special criminalizarea separată a omorurilor şi vătămărilor corporale grave motivate rasial şi prevederile exprese de sporire a pedepsei pentru astfel de infracţiuni, ca fiind unul din mijloacele de a „atinge rezultatul scontat de pedepsire a agresorilor cu motivaţii rasiste”.

În 2008, Uniunea Europeană a adoptat o Decizie-cadru privind combaterea anumitor forme şi manifestări ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul dreptului penal, în încercarea de a uniformiza legislaţia penală în toate ţările-membre ale UE în domeniul respectiv. Articolul 4 al Deciziei-cadru stipulează că „statele membre vor lua măsurile necesare pentru a se asigura că motivaţia rasistă şi xenofobă este considerată o circumstanţă agravantă [pentru infracţiunile penale altele decât discursul incintant la ură] sau, dacă este cazul, pentru a se asigura că instanţele judecătoreşti pot ţine cont de această motivaţie în stabilirea pedepselor”.

Codul Penal al R. Moldova conţine numeroase prevederi care se referă la ură sau crime cu motivaţii bazate pe prejudecăţi. Oricât de binevenită ar putea fi această abordare, din nefericire ea nu este întotdeauna utilizată cum se cuvine în practică din cauza lipsei clarităţii acestor prevederi sau lipsei de cunoştinţe, ori de voinţă, pentru a lua în calcul motivaţiile bazate pe prejudecăţi la calificarea unei infracţiuni unde există dovezi care indică prezenţa acestora. Articolul 176 al Codului Penal118, intitulat „Încălcarea egalităţii în drepturi a cetăţenilor”, pedepseşte orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, garantate prin Constituţie şi prin alte legi, în funcţie de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie, dacă aceasta este săvârşită de o persoană cu funcţie de răspundere şi soldată cu daune în proporţii considerabile. Un neajuns este condiţia deţinerii cetăţeniei R. Moldova pentru a pretinde la statutul de victimă în baza Articolului 176.

în pofida faptului că, în conformitate cu dreptul internaţional în domeniul drepturilor omului, R. Moldova este obligată să asigure protecţia drepturilor şi libertăţilor tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său. De ase- menea, articolul operează cu termenul foarte general „încălcare”, care de altfel poate însemna orice acţiune specifică, precum discriminare, excludere, restricţie, preferinţă, acestea nefiind incluse expres în respectiva dispoziţie. Făptaşul acestui delict poate fi doar un funcţionar public dacă acţiunile sale constituie simultan o încălcare a dreptului la libertate şi au cauzat victimei daune în proporţii considerabile. Articolul 176 prevede pedepse financiare considerabile sub formă de amendă, muncă în folosul comunităţii, privare de libertate şi/ sau demitere.

Această prevedere ridică un şir de întrebări serioase iar una dintre ele este dacă trebuie să considerăm în esenţă Articolul 176, în formularea sa actuală, o prevedere ce se referă la o infracţiune penală. După cum a fost evidenţiat mai sus, trebuie să se păstreze o distincţie clară între crimele motivate de ură şi prevederile anti-discriminare mai generale. Există câteva aspecte incluse în textul Articolului 176 care dezvăluie esenţa sa civilă mai degrabă decât cea penală. Spre exemplu, acesta enumeră un şir de caracteristici interzise şi e for- mulat într-un mod care sugerează continuare – „sau orice altă situaţie similară” – formulă care se găseşte doar în legile anti-discriminare generale. Această formulare cu „final deschis” este prea neclară ca să permită celor care aplică legea să înţeleagă care ar fi caracteristicile ce pot fi incluse în această prevedere. O interpretare competentă a termenului „altă situaţie similară” pentru a fi extins asupra altor caracteristici ce nu sunt menţionate expres în textul Articolului 176 o poate oferi doar instanţa de judecată. Însă, întrucât procurorul este cel care are sarcina să demonstreze, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că anume acest funcţionar public a încălcat dreptul persoanei la libertate, acesta se poate confrunta cu misiunea imposibilă de a aduna dovezile necesare pentru a satisface pragul sarcinii probaţiunii într-o cauză penală. În plus, procurorul va trebui să mai demonstreze că încălcarea a cauzat daune considerabile, fapt care, în cazul drepturilor şi libertăţilor în legislaţia penală, înseamnă că procurorul trebuie să arate proporţiile încălcării cauzate persoanei respective. O condiţie foarte neclară, ca şi termenul însuşi, de altfel. De asemenea, simpla menţionare a „drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, garantate prin Constituţie şi prin alte legi”, fără a se specifica la ce drepturi anume se face referire, este la fel prea vagă.

Toate cele expuse mai sus indică asupra faptului că formularea Articolului 176, dar şi prevederea în sine, nu reuşesc să întrunească standardele internaţionale generale privind certitudinea şi previzibilitatea juridică a normelor penale. Astfel, autorul consideră că Articolul 176 este în esenţă o prevedere anti-discriminare generală, şi nu o infracţiune penală, şi prin urmare trebuie exclusă din Codul Penal. Lista vastă de caracteristici conţinută în Articolul 176, fără formula „orice altă situaţie similară”, şi-ar găsi locul mai bine în Articolul 77 lit. d) Cod Penal, intitulat „circumstanţe agravante”.

Această prevedere deja stipulează că infracţiunile penale motivate de ură socială, naţională, rasială sau religi- oasă constituie o circumstanţă agravantă şi, odată demonstrată în instanţă, permite judecătorului în confor- mitate cu Articolul 78 (3)120 să aplice pedeapsa maximă prevăzută pentru infracţiunea respectivă. Există şi alte prevederi care cer pedepse sporite pentru cazurile în care unele infracţiuni (omor intenţionat (Articolul 145), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (Articolul 151), vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii (Articolul 152), distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bu- nurilor (Articolul 197), sau profanarea mormintelor (Articolul 222)) au fost comise cu motive de ură socială, rasială, naţională sau religioasă. Aceste prevederi specifice constituie lex speciales, care nu necesită trimitere la Articolul 77. Formularea Articolului 77 de asemenea sugerează că Legea Penală obligă procurorul şi instanţa să ia în calcul orice dovadă care indică, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că, printre altele, a existat o motivaţie preconcepută în comiterea delictului. În formularea actuală, Articolul 77 lit. d) include doar patru ca- racteristici: statutul social, naţionalitatea, rasa şi religia. Cu toate acestea, niciuna dintre aceste patru caracteristici nu este însoţită de definiţii care să le clarifice înţelesul. Spre exemplu, este neclar dacă termenul „statut social” se referă la stabilitatea venitului persoanei (bogat/sărac), originea socială, comportament social, sau la un set de criterii care îi oferă persoanei un statut anume în societate. Lipsa clarităţii o face, la modul practic, o prevedere redundantă. Articolul 77 lit. d) Cod Penal ar câştiga în valoare dacă ar conţine o listă lărgită de caracteristici protejate care pot fi componente ale infracţiunilor penale şi să constituie crime motivate de ură, inclusiv astfel de caracteristici ca genul, vârsta, handicapul, orientarea sexuală, originea etnică, opinia şi apartenenţa politică. Important de remarcat: cu toate că este încă imperfectă, faptul că Legea Penală a R. Moldova tratează crimele motivate de ură ca pe infracţiuni penale grave demonstrează clar înţelegerea de către Stat a caracterului special al acestor infracţiuni şi necesitatea de a le diferenţia de altele.

Articolul 346 al Codului Penal interzice „acţiunile intenţionate, îndemnurile publice, inclusiv prin intermediul mass-media, scrise şi electronice, îndreptate spre aţâţarea vrajbei sau dezbinării naţionale, rasiale sau religioase, spre înjosirea onoarei şi demnităţii naţionale, precum şi limitarea, directă sau indirectă, a drepturilor ori stabilirea de avantaje, directe sau indirecte, cetăţenilor în funcţie de apartenenţa lor naţională, rasială sau re- ligioasă”. Însă şi aici formularea Articolului 346 conţine o terminologie neclară, ex. „înjosirea onoarei şi demni- tăţii naţionale”, „limitarea, directă sau indirectă, a drepturilor” sau „stabilirea de avantaje, directe sau indirec- te, cetăţenilor”. Articolul 346 criminalizează discursul de ură, o practică ce există în numeroase state-membre ale Consiliului Europei. Acesta urmăreşte limitarea libertăţii de exprimare a persoanei în cazurile în care s-a făcut abuz de această libertate încălcând drepturile fundamentale ale altora. Atât Articolul 19 al PIDCP, cât şi Articolul 10 al CEDO subliniază importanţa libertăţii de opinie şi, respectiv, de exprimare, şi ambele prevederi enunţă situaţii excepţionale specifice în care acest drept poate fi limitat. Potrivit practicii CtEDO, noţiunea de libertate de exprimare se aplică şi informaţiilor sau ideilor care „ofensează, şochează sau deranjează”.

Excepţiile expuse în Articolul 10 par. 2 al CEDO trebuie interpretate îngust, iar necesitatea impunerii restric- ţiilor trebuie stabilită în mod concludent. Practica CtEDO a stabilit în mod repetat că jurnaliştii nu pot fi traşi la răspundere pentru conţinutul informaţiilor şi declaraţiilor vociferate de alţii prin intermediul mass-media. Datorită funcţiei importante pe care mass-media o are într-o societate democratică, această instituţie are o marjă de apreciere relativ mare, cu condiţia că se mediatizează subiecte de interes public şi cu bună-credinţă. Cu toate acestea, presa nu trebuie să încalce anumite limite; libertatea jurnalistică „presupune la fel şi dreptul de a recurge la o anumită exagerare, poate chiar provocare”. Termenul de „îndemnuri publice [...] îndreptate spre înjosirea onoarei şi demnităţii naţionale” la fel poate face dificilă distincţia dintre informaţii sau idei per- misibile care şochează, deranjează sau provoacă opinia publică şi instigările publice care insultă sau umilesc anumite persoane sau grupuri de persoane.

Atât Articolul 176, cât şi Articolul 346 nu reprezintă prevederi de crime motivate de ură. Însă, dintre acestea două, Articolul 346 are o aplicaţie mai practică, întrucât criminalizează anumite forme de expresii menite să instige ura în timp ce acţiunea ce stă la bază, adică acţiunea de a te exprima, nu constituie un delict în sine. După cum s-a menţionat anterior, este important să se facă distincţia dintre crimele motivate de ură şi discursul de ura.

2012-09-07